Cand razboiul a luat sfarsit – Despre dragoste si interes sincer

de danizvernariu

In maniera gandirii filosofice a lui Rudolf Steiner, am sa imi spun gandul meu in acest blog/post in speranta ca poate va folosi cuiva aceste idei.

In una din serile mondene de terasa cu lumanari si perspectiva maritima , am stat la un pahar meditand putin asupra caiilor intortocheate si versatile le vietii incercand in mica noastra protipendada sa ne lamurim ca in toate limbile si traditiile lucruriile sunt la fel.
Cred despre spanioli si portuguesi ca sunt caractere mult evoluate in gandire din perspectiva vietii. Prietenii nostrii spanioli sau poruguesi au demonstrat aceasta in aceste seri cat si pana acum de 14 ani prin diverse exemple fie ele filosofice fie practice.

„La vida es una ilusión” (Esp.) si/sau „a vida é uma ilusão” (Pt.) , o frantura din versuriile unei melodii vechi de traditie iberica.

Dan Izvrnariu 2015

Dan Izvernariu 2015

Rar am auzit in propria limba materna populara, vorbindu-se despre „viata este o iluzie” mult probabil anturajului meu ce nu isi punea problema existentiala la acea vreme. Nu cred (pentru ca nu am auzit) o melodie care sa denunte acest lucru. Se prea poate ca exagerez, insa sunt aproape sigur ca , nu formulat intocmai.
Am discutat despre dorinte/vise/ambitii… lumi paralele psihice, despre existenta noastra vazuta de sus si pe cat se poate din afara, fara subiectivisme si absolut liberal, deschis , „open mind”.
Din oricare parte am abordat acest subiect tot acolo am ajuns concluzionand ca viata este o poveste cel mai ades nespusa ce sta doar in capetele noastre , un fel de „fata morgana” a desertului in care doar noi visam fara a spune ce credem, fara a incerca sa lamurim, fara a arata cum si ce sta in capul nostru asa precum propria noastra minte o vede.

In masonerie, unul din punctele forte ale societatii consta in a spune ce si cum vezi cu acel ochi al mintii din perspectiva ta si fara a ezita ,omite sau distorsiona. Asa am invatat in Scoala de valori Aristotelica si Platonica a Marelui Orient Portugues unde am fost initiat ; sa spun ce gandesc punand in cuvant suficienta coerenta pentru ca toti cei racordati la pledoarie sa poata vedea si sa poata simti ce vad si simt.
Imagineaza acum „hatisuriile vietii” in care nu comunicam dar vrem pentru ca nu suntem educati sa spunem ce vrem; stie cineva ce vrem? Acum imagineaza ca spunem ce vrem insa nu suntem convingatori sau nesinceri …sau fara personalitate se realizeaza la final intocmai cand altii au crezut altceva? Mai exista si varianta… in care nimeni nu asculta precum … nu comunicam si mai tarziu ne pare rau.
Bunavointa si orgoliul trebuie estompat aici. Minutul acela de conectare si reflexie la ce se spne sau se arata. Despre acest lucru vorbesc aici din perspectiva comportamentala cand oferim, acceptam si construim impreuna din virtualul mintii realitate materializata.

Discutia a pornit de la Doors, de la Jim … ce ii lipsea lui Jim pentru a alege un drum cu un astfel de final? Sunt mii de raspunsuri prin diverse perspective, de la conspiratii politice la cele magice . Oricare ar fi adevarul in cazul lui consta in faptul ca a ajuns la un grad de iluminare per ansamblu viata incat a devenit acel „nebun cu ochii deschisi” (Phoenix Timisoara) enervat si dezgustat de adormire si perversitate sociala. Spun…poate?!

Ce lipseste insa unui cuplu in plina ascensiune care a trait vremi grele de restriste dar care catre final se destrama? Nu s-a destramat la rau dece la bine? A fost una din intrebari in acea seara.
Sunt doar doua raspunsuri plauzibile unul romantic iar altul strict rational.
Cel rational tine de o revelatie care arata ca materialul orbeste, raspunsul romantic plauzibil si el tine de evolutie. Eu sustin varianta romantica facand o conexiune cat se poate de fiabila cu situatia in sine.

„Cand razboiul a luat sfarsit”

Imagineaza metafora mea din perspectiva a doua persoane ce nu se cunosc dar se intalnesc si participa la o acctiune comuna, acest lucru transpus meta pe varianta camaraderiei de front , povestea :

Suntem chemati la lupta. Putine cazuri in aceste situatii au facut sa intalneasca persoane cunoscute in acelas Regimen, Batalion, Companie, Baterie sau Pluton.
Chiar si in aceste situatii limita socializam. Fiinta umana nu este construita sa traiasca singura si cu atat mai mult, nu se simte in siguranta singura. Socializarea (din experienta spun) se face aici pe baza temperamentului, a educatiei, a spiritului si chiar a sufletului in final. Toti aici depindem unii de altii, viata noastra depinde de companier (camarad, tovaras) …toti aici suntem pe viata si pe moarte in fiecare secunda a existentei, precum toti simtim nevoia instinctuala sa ne protejam sau sa protejam pentru a fi protejati . Asa se leaga cele mai stranse prietenii cu acea grija parinteasca…nu mananc doar eu, nu dorm doar eu, vigilez si sunt vigilat pentru ca nimic pe cat posibil sa nu se intample rau.
Oamenii in aceste situatii trec greul, trec urgia, trec totul… impreuna.
Vine insa si timpul de Pace , cand toate cele negre trec in scriptele istoriei cand companierii traiesc acele clipe de bucurie si stare de confuzie …nimic din ce a fost nu mai este sio noua viata trebuie luata in seama asa cum se prezinta pe timp de pace… in alte norme, in alte situatii.
Plutonul se dizolva, toti pleaca acasa. Companierii se despart, ei vor ajunge veterani, vor fi poate bogati in viata civila si incet incet tot mai rar in corespondenta reala sau mesagera. Ei pur si simplu se bucura ca traiesc si se bucura de noiile oportunitati asa cum le vad in noua prisma data de istorie. Cumva pe scurt si popular spus: fiecare cu proiectele si ambitiile lui..pe strada lui.

Ar putea crede cineva acum ca doua sau mai multe persoane ce au infruntat: mizeria,greul,moartea, chinul… nu mai au nimic in comun?
Aceasta ideie realtionata cu dragostea este identica dar altfel spus. Ori, nu exista „dragoste dezinteresata” ; mereu exista ceva ce motiveaza fie sexual, fie pur mental intelectual ori fie ca situatie…dar toate acestea in fata evolutiei timpuriilor sunt relative, temporare si foarte rar pana la capat.

Dece romantic spus unii se despart la bine dar pe timp de restriste ani de zile au rezistat frateste, romatic la rau?
Este simplu in concluzia mea, fiinta umana simte nevoia aproapelui ,il accepta si il tolereaza exact atat cat propria personalitate raportata la evolutia si/sau progresul timpurilor permite ca acest fapt sa se intample prin conjuntie, interese comune oricare ar fi si nimic mai mult. Sufleteste? Sunt miliarde de „suflete pereche” putine au ceva in comun sau au putut sa se intalneasca.

Anunțuri